Despre dorinţe

În sfîrşit, puţină detaşare. Rîd. Sînt într-adevăr fericit. Rîd cu gura pînă la urechi încercînd a prinde în dinţi răsăritul. Ciudat are gust a ciocolată. Însă nu ăsta e motivul pentru care mă trezesc în fiecare dimineaţă (asta ar însemna să mănînc de fiecare data raze de soare, şi cred că o dată şi o dată tot îmi vine greaţă). Mă definesc cu verbul "a dori". Pur şi simplu privesc viaţa în dorinţe. Unele mai moi, altele mai tari, unele slabe, altele steroidizate, umflate în exces. Nu e important ca ele să ţi se împlinească, ci mai important e să ai capacitatea să ţi le doreşti. Restul vine de la sine. Viaţa nu trebuie să ţi-o programezi. Sau poţi să ţi-o programezi, dar sa nu faci o tragedie dacă nu-ţi iese. Drumul ţi-e pavat şi cu greu poţi să muţi pietrele.
Eu mi-am zis că la pînă 20 de ani sînt la facultate, pînă la 30 mă însor, pînă la 40 îmi fac casă şi la 50 de ani am să public un best seller şi apoi încep să mă plimb prin lume. După 50 de ani nu îndrăznesc să mă mai gîndesc la ceva. Eu deocamdată sunt norocos. Primul obiectiv l-am bifat, al doilea îl bifez la anul. Celelalte cine ştie, poate nici nu vor conta dacă se îndeplinesc, printre atîtea alte dorinţe care îmi cotropesc gîndurile.
Şi încă ceva, excesul de dorinţe nu dăunează grav sănătăţii.