Film artistic

Mă simt artist. Din cînd în cînd în cînd mă joc cu muzele. Jonglez cu ele printre degete ca şi cum ar fi nişte monede, iar apoi le pun aripi. Nu să zboare ci doar să îmi facă vînt. E cald afară, iar racoarea mă transformă în artist.

Întrebare pentru alte suflete

Dacă Mercedes e maşina care ajunge întotdeauna la destinaţie, atunci sînt un om asigurat. Ultimul drum e de acum sigur şi fără obstacole. Am găsit maşina perfectă pentru aşa ceva. Solidă, mare, încăpătoare şi neagră (în ton cu funeraliile) şi nu te lasă la greu. Dricul perfect. Un Mercedes negru, masiv, cu impresia de somptuozitate inclusă. Dar surpriza cea mai mare vine la urmă, numarul maşinii: IS-16-RAI. Cu aşa o destinaţie... e tentantă propunerea. Ar trebui să-i schimbe totuşi culoarea, să o facă albă sau aurie şi cu îngeraşi pe ea.

Dacă stau şi mă gîndesc mai bine, noroc cu poliţiştii că nu te lasă să-ţi pui numere la maşină care să înceapă cu litera "i" sau "o", că dacă nu, sigur întîlneam vreun bolid vopsit în roşu şi negru cu numarul IS-66-IAD. Chiar oare ce maşină s-ar potrivi pentru un dric nu numărul IAD?

Despre dorinţe

În sfîrşit, puţină detaşare. Rîd. Sînt într-adevăr fericit. Rîd cu gura pînă la urechi încercînd a prinde în dinţi răsăritul. Ciudat are gust a ciocolată. Însă nu ăsta e motivul pentru care mă trezesc în fiecare dimineaţă (asta ar însemna să mănînc de fiecare data raze de soare, şi cred că o dată şi o dată tot îmi vine greaţă). Mă definesc cu verbul "a dori". Pur şi simplu privesc viaţa în dorinţe. Unele mai moi, altele mai tari, unele slabe, altele steroidizate, umflate în exces. Nu e important ca ele să ţi se împlinească, ci mai important e să ai capacitatea să ţi le doreşti. Restul vine de la sine. Viaţa nu trebuie să ţi-o programezi. Sau poţi să ţi-o programezi, dar sa nu faci o tragedie dacă nu-ţi iese. Drumul ţi-e pavat şi cu greu poţi să muţi pietrele.
Eu mi-am zis că la pînă 20 de ani sînt la facultate, pînă la 30 mă însor, pînă la 40 îmi fac casă şi la 50 de ani am să public un best seller şi apoi încep să mă plimb prin lume. După 50 de ani nu îndrăznesc să mă mai gîndesc la ceva. Eu deocamdată sunt norocos. Primul obiectiv l-am bifat, al doilea îl bifez la anul. Celelalte cine ştie, poate nici nu vor conta dacă se îndeplinesc, printre atîtea alte dorinţe care îmi cotropesc gîndurile.
Şi încă ceva, excesul de dorinţe nu dăunează grav sănătăţii.

Schimbare

Şi a vrut să-mi fugă vara şi-am fugit şi eu cu ea. Suntem îndrăgostiţi, fugind undeva spre piramide, ea sprintînd la 100 metri garduri, eu tîrîndu-mă după ea, strîns ţinînd în mînă trena rochiei ei curcubitacee. S-au terminat gardurile şi ne-am oprit în sfîrşit pe o plajă mediteraniană. Mă şterg de praf şi-mi oblojesc rănile. Ea se dezbracă şi rîde la soare, iar eu zîmbesc.

"Hai să înotăm" îmi spune şi aleargă spre apă. Mă ridic şi fug după ea sperînd să o împiedic să facă acest lucru. Nu ştiu să înot, iar apa îmi dă senzaţia de sufocare. Din păcate nu am ajuns-o, iar ea s-a aruncat în apă şi a tot plecat înotînd. În disperare mi-am pus cele două bărci cu motor în picioare şi am rupt-o la fugă peste valuri. Primele două sute de metri, manevra mi-a reuşit, apoi am început să mă scufund fără scăpare. Nici nu mai aveam putere să mai strig după ajutor, cred că nici nu mai avea rost să fac acest lucru. Nu avea cine să mă mai salveze. Aşa că, în cele cîteva secunde cît mi-au mai rămas pînă la fundul mării, devenisem un om obişnuit şi îmi contemplam toată viaţa împreună cu un rechinaş cu care m-am împrietenit în timp ce mă scufundam. La un moment dat, el scoase un carton pe care scria: "La mulţi ani, avem deja un anotimp şi creştem!"

"Bună ziua! D-l Angelov?" am auzit o voce molipsitoare adresîndu-mi-se din spate.

"Da" îi răspund ştergîndu-mă la ochi, proaspăt trezit din somn.

"Daţi-mi voie să mă prezint. Eu sunt Toamna".

Simplitate

Sufăr de un oraş în goană. Singur între cîmpiile sufletului, cea superioară şi cea inferioară, privesc de la fereastra maşinii organice. Blocurile îmi defilează prin faţă, strecurate printre frunze de castani, cu rădăcinile în inimi. Eu, tu, noi... ce mai contează cine toarnă apă. Veşnicele frunze, îmi acoperă veşnicele blocuri. Doar eu mai stau cu Dor de vorbă, întins pe una dintre cîmpii, scăldat de vînt şi de copii. Şi-apoi sufăr de Tine, cine eşti tu?, şi-ţi scriu poezii sau doar rădăcini de poezii cum ar fi "Te ador, uşor, mărunt, centimetru cu centimetru...".

My pepsigirl

"Oana Costan, născută la 13 noiembrie 1984, vrei să fii soţia mea?"
"Omg, mai spune-mi o dată înainte să-ţi răspund, că îmi place cum sună!"

Aceast dialog s-a repetat de vreo trei ori pînă să îmi spună "Casian, mi-ar face mare plăcere să devin soţia ta". Aşa s-a întîmplat, pe scurt, acum vreo două săptămîni, la mare. Emoţie. Fericire. Îmbrăţisări. Dragoste.

Dacă femeile se gîndesc cum vor arăta în noaptea nunţii în rochia de mireasă, bărbaţii cred că se gîndesc mai mult cum să o ceri de soţie pe cea pe care o iubeşti. Întotdeauna m-am gîndit că trebuie să fie un moment special care să-ţi rămînă în minte toată viaţa. De-a lungul anilor am construit zeci de planuri, de la chestionare hazlii în care ultima întrebare să fie "Vrei să fii soţia mea?", pînă la pancarte trase de avioane sau deltaplane. Pînă şi închirierea unei spaţiu publicitar stradal care să afişeze mesajul potrivit facea parte din planurile mele sau chiar şi o simplă foaie de hîrtie pe care ea, aleasa, urma să bifeze cu o cariocă răspunsul corect. Apoi înrămam totul şi îl aşezam undeva pe perete în camera noastră, aşa, să ne amintim întotdeauna de acel moment.

Dar nu a fost să fie aşa. A fost pur şi simplu o noapte magică, pe plajă, unşi de razele lunii pleoştită în mare, scăldaţi în dorinţă şi dor. Nu am avut nici un inel pregătit (totul trebuia să se întîmple săptămîna următoare... probabil că în astfel de momente nici nu-ţi trebuie aşa ceva), aşa că am cerut-o de soţie cu un inel de la o sticlă de Pepsi. Ce să fac, e tot ce am găsit rotund în jurul meu în acel moment. Apoi am început să ne facem planuri.

Romantismul a apus abia spre dimineaţă, printre cearşafurile camerei 18, cînd epuizaţi adormirăm îmbrăţişaţi.

Cel mai frumos lucru

Stau uneori şi mă gîndesc (fac lucru acesta cînd îmi sorb porţia zilnică de singurătate) la cele mai frumoase lucruri din viaţa unui om. Evenimente sau sentimente? Stări sufleteşti sau oameni? Oscilez între a alege emoţie sau întîmplări. Nu-mi dau bine seama care sînt criteriile după care ar trebui să judec şi să stabilesc verdictul, însă mi-am dat seama aseară, deşi pare ciudat, că nu ţine de fericire. Fericirea apare şi dispare sau apare de mai multe ori. Deci, cel mai frumos lucru nu este o fericire, n-aş putea niciodată să compar şi să aleg între două fericiri. Din multe puncte de vedere ele sînt egale şi e bine să rămînă aşa. Fericirea ca mediu este un lucru frumos, dar trebuie căutate esenţele fericirii, adică cauzele ei. Evident, fericirea e doar un efect.

Pentru mine cel mai frumos lucru nu ţine de întîmplări, sentimente sau stări sufleteşti, ci mai degrabă de împliniri. A fi împlinit este echivalent cu a fi fericit. Sub toate punctele de vedere, de la dragoste şi carieră, pînă la prieteni şi distracţie. Iar lucrul care mă face să mă simt cel mai împlinit se numeşte Oana.