Dialoguri interzise: Unicul deţinător de rai

- Mai stai! - De ce să stau? Imi cânţi din nai? - Eu, dacă vrei, îţi cânt din rai. - Cum, tu ai rai? - Şi nu doar unul... chiar mai multe! - Păi, dă-mi unul şi mie! Poate aşa vom face iar filosofie. - Dar nu cred că poţi cânta dintr-unul. Vezi tu, lucrurile simple au o încărcătură misterioasă aici. - Cum poate fi atât de greu? Gândeşte-te eu am dansat! - Intr-adevar, nu neg "talentele" tale. Dar raiul, dragul meu, e unic. Imaginează-ţi planeta ca o sală de concerte şi la o singură suflare, la o singură vibrare a corzii, tot pământul începe să danseze. Oamenii buimăciţi la început îşi revin şi ţin ritmul şi apoi, într-o nebunie totală, totul, dar absolut totul, se acoperă de culori ca şi cum ar fi îmbrăcaţi în curcubee. Cam asta e. Aşa că spune-mi, cum pot să dau eu raiul pe mâna ta?

Griji cotidiene

Implozie deodată, deocheată și hilară,
Doar noi rămăsesem cu inimile pe afară,
Restul se-aventurase în case cu prispă.

Ne-adăpostisem amandoi sub o floare rară,
Scăparăm de a razelor de soare ocară,
Dar ea ne-a trădat cu facuse iarba odată.

Ca răzbunare i-am mîncat tulpina,
Scobindu-ne în dinți cu petale,
Imploziile deocheate și casele cu prispă
Le cărăm și-acum în spinare.

My generation

Născuţi la sfârşitul anilor 70 - începutul anilor 80, vedem acum în anul 2010 cum casa parinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci cand au cumparat-o ei, şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii paşi pe lună, nici despre războaie sângeroase, dar ne pricepem la istorie şi la politică mai mult decât cred bătrânii, care bombăne în spatele nostru că "noi nu ştim nimic".

Suntem ultima generaţie care a jucat Ascunsa, Castel, Raţele şi Vânătorii, Ţară ţară vrem ostaşi, Fugărita pe animale, Lapte gros, Pac Pac, Hoţii şi vardiştii, ultimii are au strigat "Un, doi, trei, fuga după ei" şi "Cine nu-i gata, dau cu lopata", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care ne-am jucat pe jocurile video (remember Mario?) şi primii care am văzut desene animate color.

Noi am purtat jeanşi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Diesel era deja lider de gaşcă.

Baieţii şi-au scris numărul fotbalistului preferat cu pasta de dinţi pe tricou, iar fetele şi-au cusut pe blugi steluţe şi inimioare.

Noi nu am dat Capacitate, nu am dat grile la admitere şi am fost ultimii Şoimi ai Patriei, cu costumele alea groaznic de nepotrivite cromatic.

Am învăţat poezii în româneşte la grădiniţă, nu în engleză şi am cântat MULŢI ANI TRĂIASCĂ nu HAPPY BIRTHDAY la aniversări.

Spuneam mişto şi fain în loc de cool.

Am sorbit din ochi Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas ... şi cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor.

Ne uitam la desenele animate de la italieni şi ne era ciudă că nu avem şi noi subtitrare să înţelegem de ce naiba s-a certat Mila cu Shiro.

Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau, şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau puştile alea absolut superbe de apa. Intre timp, ne consolam cu "Titan Ice... altă viaţă", delicatesă culinară erau considerată îngheţata Tango cu vanilie şi ciocolată, iar pistoalele cu apă erau înlocuite cu succes de clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care turnate în cap ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală...

Noi am ascultat şi Metallica, şi Ace of Base, şi DJ Bobo, şi Michael Jackson, şi Backstreet Boys, şi Take That, şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam. Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Abba, şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Pe ei dacă îi întrebi, "muzica a început cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, oricum!"

Am băut Cico şi sucuri de la TEC fără să ne fie teamă că au prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără teamă de viruşi.

Noi am înjurat arbitrul care ne-a furat la meciul cu Danemarca, şi poate că tot noi i-am trimis 10000 de mailuri de "dulce".

Noi nu ne dădeam bip-uri, ne fluieram să ieşim afară, noi nu aveam dolby surround, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris şi jocuri de televizor, de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumpăram şi le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia aşteptam la chefuri sa jucam Flori, fete sau baieţi, sau Sticla, sau Adevăr sau Provocare, sau orice ne dadea un pretext sa pupăm PE GURĂ pe cine "iubeam".

Noi suntem cei care încă au mai "cerut sau li s-a cerut prietenia", care încă roşeam la cuvântul "SEX", care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în cap la trecători, care am completat mii de oracole, sperând ca iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie "De cine îţi place?" ca ne place de el/ea.

Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere, nu am avut scaune speciale în maşini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeala pe jos, nu am avut pastile cu capac special să nu fie desfacut de copii, nu ne-am spalat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am băut doar apă îmbuteliată, ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncăm.

Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca, noi suntem cei care am crescut cu basmele din "Abracadabra" şi cu emisiunea "Feriţi-vă de măgăruş".

Suntem o generaţie de învingători, de visători, de first-timers...

Daca eşti de-al nostru... Felicitări şi PUMNUL STRÂNS în continuare...


PS 1: Ei... cum te simţi acum? :) Pun pariu că ai un zâmbet în colţul gurii!

PS 2: Mulţumesc JandyBoy pentru manifest. Coarne, frate!

Pansamentul I

Încă rănit din lupta cu pitbullul de aseară, se retrage într-un colţ şi îşi adună forţele. Ultimii 3 ani tumultoşi, îi umpluse geamantanul cu tot felul de amintiri, iar acum îl poartă cu el peste tot. Şi l-a legat cu lanţ de picior de frică sa nu îl piardă.
Ultimii kilometri sunt cei mai importanţi întotdeauna, de aceea folosea acest răgaz să se întremeze. Apelase chiar la un medicament vechi, misionită, folosit cu succes în trecut, dar nici el nu a reuşit să stopeze sângerarea. Ştia că singura şansă e pansamentul de cuvinte.

Divagaţie sărată

Nostalgica lună mă străpunge
Cu coastele ei diafane,
Mă ghemui în versuri şi strig către mare:
"Albatrosul meu negru iar moare!"

C-un ultim efort tot valul
Imi scapă durerea de rime nocturne,
Imi prinde călcîiul şi-l trage-n adîncuri,
Gem de plăcere: Sunt în altă lume!

Am aripile albe acum, albe ca spuma,
Dar roţile-mi sunt dezumflate,
M-a prins rîzînd pe plajă nostalgica lună
Şi mi le-a spart cu coastele ei diafane.

Logică

Contrar tuturor aparenţelor, planeta nu se învîrte, ea stă pe loc. Vă daţi seama că dacă s-ar învîrti toţi am fi nişte ameţiţi?

Traducător. În devenire

Cu mine în mine sap căutând cuvintele. Cele mai simple şi cele mai neînţelese. Poate aşa îmi găsesc şi eu un rost: traducător autorizat de inimi. Târnacopul mi se înfinge adânc agăţat de un nou cuvânt. Pentru astăzi: INEFABIL (care nu poate fi exprimat în cuvinte). Şi atunci, dacă într-adevăr există acest cuvânt, ce rost mai are să mai scriu?

Abscons

E 2 noaptea şi caut călimara cu cerneală să mă împuşc în mână. N-am mai scris demult despre mine şi despre cerneală. O simt cu îmi mângâie mână desenându-mi de obicei literele O. şi U., ca nişte prescurtări existenţialiste. De cele mai multe ori, când îmi pun fesul antemporal şi înfrunt secunda, alerg la primul izvor cu vise şi încerc să-mi şterg tatuajele imaginare. Însă ele, literele, prescurtările, rămân acolo urmărindu-mă toată viaţa. Doar cerneala din când în când îşi mai schimbă culoarea.

Siguranţă

M-am înfipt în buzele ei ca în nişte airbaguri frontale în urma accidentului provocat de culoarea neobişnuită a frunzelor. Nu erau verzi, ci căpătaseră o nuanţă roză-liliachie exact ca ochii ei. Într-adevăr nu putea fi de prin partea locului. Dovadă stătea umbra care, în disperare de cauză că nu se putea afirma, mima iubirea prin sărut şi îmbrăţişări tandre. Centura de siguranţă lipsea, aşa că în cîteva secunde am arhivat viitorul. Asta ca să pot compara în trecut ce s-a întâmplat în viitor.

PS: Dacă nu înţelegi ce se întîmplă să ştii că mă scurg fluid din Viitor.
Destinaţia curentă: Prezent.
Destinaţia viitoare: (cel mai probabil) Trecut.

Azi, violet.

Constat o uşoară schimbare: destinul, deşi obtuz, mi s-a înmuiat în vise colorate. Astăzi explorez culoarea violet. Nu, nu, nu ... nu are nici o legătură cu flacăra. O cuprind între inimi şi încerc să o sparg. Când reuşesc o transform în baloane de speranţă umplute cu heliu. Ca să nu se îndepărteze prea tare le pun căpăstru şi plec la plimbare cu Oana prin parc. Dii, baloon! Orizontul deja e roz.

Semizeu

Povestea mea e una fericită. Am intâlnit un zeu și l-am sărutat pe gură. Iar el s-a dezbrăcat de pielea lui galbenă și a dormit lângă mine. Dimineață, din când în când în când mai bea nectar amestecat cu lapte. Lipsa de calciu îi provoacă dependență și încet, încet mă consumă în totalitate. Jumătate om, jumătate zeu, tu ești tot al meu.

Palpitaţii

Am palpitaţii. Împreună cu dungile pernelor fredonez Foo Fighters. Cine îmi suflă în gene? Ştiu, nu e vântul, ci visul. Cu el m-am măritat aseară când tu dormeai, dar tot pe tine te ţineam în braţe ca o amantă celebră. Faci în mine multe inimi. Te iubesc.

Eu, zburînd, întîlnindu-te

Zbor în ore lungi

Tras în criminale dungi.

Tu mă prinzi de aripă

Cu privirea searbădă.

Te sărut prea mult

Pînă te transform în vînt.

Fugi, alergi nebună

Călare pe lună.

Nimeni nu mai simte
Baia de cuvinte.

Despre nişte roboţei ruginiţi

Avertisment: Acest text se adresează numai anului IV Jurnalistică, Univ. Al.I.Cuza Iaşi

Nu mi-am propus niciodată să scriu despre cineva anume, adică vreun text să aibă vreo ţintă precisă. Însă acum, acest lucru trebuie menţionat.

Nu mi-am imaginat vreodată că frustrările de conştiinţă ale unei colege expuse pe un blog, pot cauza atîtea reacţii din partea altor colegi. Dar consider că acest lucru e normal. Există caractere şi personalităţi diferite şi e logic ca toţi să aibă un drept la replică.

Pentru mine toţi sunteţi egali. Evident am şi eu simpatiile şi antipatiile mele. Dar desigur, cu toţii le avem. Şi eu am bîrfit alţi colegi (apropo, bîrfa nu au inventat-o femeile, ci a fost inventată de oameni), şi eu am dat supranume unora, cum de altfel, cred că marea majoritate au făcut, fiecare în bisericuţa lui. Însă de aici şi pînă la a condamna pe cineva că îşi exprimă regretele că s-a comportat într-un anume fel cu colegii de facultate este "inechitate sociale, domnule!" cum ar spune un celebru personaj. Serios, în ogrăzile noastre cresc destui curcani ca să judecăm gîştile vecinului.

Majoritatea dintre voi ştiţi că eu sunt la a doua facultate. Însă ce nu ştiţi este că de la acea facultate eu am rămas doar cu 3 prieteni. Mi-am dat seama prea tîrziu că a fost doar vina mea. De aceea nu o condamn pe Bianca sau pe oricare dintre voi. Deh! capriciile vîrstei. În schimb, mă bucur pentru ea ca şi-a dat seama de acest lucru, chiar dacă acum este poate mult prea tîrziu. E un semn de maturitate. Eu deja mi-am ales cei 3 prieteni de la această facultate. Tu ai făcut acelaşi lucru?

Mi-ar fi plăcut şi mie să găsesc asemenea subiecte care să stîrnească atîta vîlvă între colegii mei jurnalişti. Felicitări Bianca, pentru că ai reuşit să agiţi o masă amorfă!

P.S.: Da-ţi-vă jos scheletele metalice şi veniţi la banchet şi la cursul festiv. Să bem, să dansăm şi să ne distrăm măcar o dată. Fără resentimente sau fiţe. Veţi vedea că pe lîngă cei 3 prieteni, acestea vor fi singurele amintiri care vă mai rămîn de la această facultate.

Inorogi nebuni

Doar inorogul s-a mai înfipt în mine. Sălbatic, dezorientat, fără precizie îmi sparge splina. Eu încerc să-l fac să înţeleagă că nu cunosc toate simţurile lumii. El nu percepe vorbele, ci doar gesturile. A surzit în timpul bombardamentelor de aseară. Totuşi, mîinile mele descriu un cerc imens, ca un fel de inimă transparentă. Se văd venele şi arterele sclipind în bătaia soarelui (interior). La un moment dat, se retrage şi galopează nebun, căutînd o altă mentalitate.

Eu mă agăţ de piciorul aceleiaşi fete, ce mă duce la aceeaşi casă. Mă întinde în acelaşi pat şi îmi pictează braţul stîng cu acelaşi corn de inorog.

Primăvară

Mi-a intrat în vene primăvara. Uşor nesimţită. S-a furişat pe sub haină şi s-a injectat singură. Nu-mi pare rău, sînt mai fermecător şi mai vesel ca înainte. Lucrurile îmi zîmbesc şi eu la fel lor. Nu am luat-o razna, ci doar sînt puţin mai uşor. Mă ridică vîntul repede şi am senzaţia unui zbor electric alimentat la culoarea verde. Veioza din cameră clipeşte şi mă aplaudă în linişte.

Efervescent, fac declaraţii de dragoste care sparg timpanele Oanei. Apoi mă apropii de ea, o mîngîi pe burtă şi îi şoptesc versuri din Şuie Paparude.

Întrebare erotică

-Doar o ultimă întrebare mai am şi apoi te las liberă să zbori unde vrei tu, i-am spus uitîndu-mă în ochii ei şi încercînd a înţelege refuzul. Ea m-a privit reticentă, neştiind ce să răspundă. Poate că nu vrea totuşi să zboare? Mă frămînta acest gînd, dar nu cred că era suficientă presupunerea.

-Doar una singură, una scurtă şi intimă, i-am şoptit trezind puţin tăcerea, care adormise între timp: Vrei portocale?
Vreo cîteva secunde a rămas stupefiată, apoi a înţeles totul. S-a apropiat de mine şi m-a muşcat de gînduri. Pielea nervoasă a ripostat imediat, burzuluindu-se, dornică în acelaşi timp de atingere. Cele două portocale argintii pe care le pregătisem în eventualitatea unui răspuns favorabil, stăteau rezemate într-un colţ şi bîrfeau. Patul cameleonic fremăta şi el de dor, arcurile anchilozate tresărind la auzul cuvintelor de dragoste. Săracele, nu mai facuseră de atîta timp gimnastică!
Eu însă mă ghiftuiam cu colosalele pulpe dezgolite ale Ioanei (nu făcusem încă cunoştinţă, fiecare dintre noi denumindu-ne după cum vroiam) şi îi explicam teoriile evoluţioniste ale amorului. Patul cu dor, de dor, ne-a prins ca într-o menghină, încît sînii i-au explodat revărsîndu-se peste sutienul brodat cu flori virtuale şi miros a iasomie. Părul susţinut de fluturi a început să transpire, iar noi, în cele din urmă, sfîrşeam contopiţi în sărutul lui Brîncuşi. Camera roşiatică era de fapt, un loc al alfaerotismului extrem, un loc al exprimării dorinţelor erotice primordiale. Nimic nu semăna cu ceea ce fusese înainte, nici veioza ce se aprindea odată cu pulsaţiile inimii, nici dulapul copleşit de şoapte, nici pereţii scrijeliţi de unghii naive.
Apoi, într-un final, am făcut dragoste.

P.S.: Acum totul e bine. Mi-am ferecat bine inima cu vreo trei poezii de dragoste care o ţin pe I-Oana (după conceptele i-phone sau i-car) închisă. Ea nu se plictiseşte niciodată. De la văruitul pereţilor acum a trecut la rebranding. Îmi decorează inima după ultimile tendinţe, undeva între futurist şi clasic, undeva între preiubire şi postiubire, undeva unde se poate naşte şi unde poate muri. De dragoste.

No undo

Cine ţi-a pus stele în ochi? Vreo pasăre oring? o întreb erotic şi misterios sperînd a o cuceri. Ea în schimb, îşi aprinde ochii cu o flacară verzuie şi îmi intră în suflet încălţată cu bocancii ce şi i-a cumpărat ieri. Niciodată nu fusesem călcat aşa în picioare. Necazul era că afară se instalase ploaia iar bocancii, dragii ei bocanci, erau plini de noroi. Nu-i nimic îmi zic, pornesc aspiratorul de gînduri şi sigur se va face curaţenie. Şi într-adevăr, nu m-am înşelat. În cîteva secunde totul în jur se albise. Pînă şi cele trei tablouri de pluş de pe perete dispăruseră. Totul în jur devenise alb. Alb alb ca un bulgăre de zăpadă ce se mişca continuu. Indubitabil se mărea, pentru că pentru el nu există "undo".

Masaj

Durerile de cap fac bine uneori. Te obligă să faci o pauză să gîndeşti. Dintr-un robot devii înapoi om. Sentimente şi dorinţe mă invadează. Îmi bag mîinile în buzunarele rimelate şi mă relaxez în scaun. Închid ochii şi apoi îmi aduc aminte că uitasem ceva: obligatoria declaraţie de dragoste. Despre frunze, despre nori, despre noi. Apoi îmi povesteşte cum era înainte, trupa rock "Debite" şi concertele după lansarea primului album. Mi-l dăruieşte şi îl ascultăm împreună. Inflexiuni sonore ale unui răsărit de soare, aer medieval umplut şi strivit de vise. Deasupra ferestrei aleargă un jaguar după muşte. Sălbaticele muşte însă mă muşcă de piele tatuîndu-mi pe braţ litera "O".

Film artistic

Mă simt artist. Din cînd în cînd în cînd mă joc cu muzele. Jonglez cu ele printre degete ca şi cum ar fi nişte monede, iar apoi le pun aripi. Nu să zboare ci doar să îmi facă vînt. E cald afară, iar racoarea mă transformă în artist.