Despre fluturi II

V-aţi întrebat vreodată de ce se dau flori femeilor? De ce nu le dăm iarbă sau frunze? Sînt tot naturale. Sau creioane şi radiere? Imaginaţi-vă o conversaţie între îndrăgostiţi: "Iubito, uite ca semn al dragostei mele îţi ofer această cutie cu pioneze...". Chiar sună ciudat. Şi totuşi, de ce le dăm flori şi nu altceva?
Cei mai mulţi dintre noi, bărbaţii, preferă florile pentru că sînt mai ieftine şi produc efectul scontat. Unii aleg florile după culoare şi miros, alţii după simbolurile dezvoltate de floarea respectivă. Oricum rezultatul este favorabil, florile creează emoţie.
O parte dintre ele, femeile, preferă altceva. O fi vorba de jucăriile de pluş?
Eu mi-am dat seama de ce dau flori persoanei iubite. Nu ţine de culoare, miros (deşi mirosul e foarte important) sau simbolistică. Şi culmea, răspunsul mi-a venit în urma unui comentariu primit pe acest blog. În orice suflet îndrăgostit există fluturi, mai mari sau mai mici, mai albaştrii sau mai galbeni. Asta nu contează. Orice fluture fericit are nevoie de o floare, cum orice om are nevoie de o casă. Cînd ofer flori înseamnă că fluturele meu a ieşit la "vînătoare" de fluturiţe şi îşi exprimă dorinţa de a sta în aceeaşi floare cu ea. Hmmmmmm! Acum înţeleg de ce cîteodată e măcel în sufletul meu, iar cîteodată miroase a portocale. Fluturele ăsta albastru al meu, e tare năstruşnic!

Înţeleg

Fericirea nebună furată de lună
într-o seară albastră de plasmă,
Strălucirea matematică din ochii tăi
avînd necunonoscutele "de ce?", "unde?", "cînd?",
Penelul pestriţ ce îmi pictează cătuşele iubirii dansînd,
Iarba fascinată de inima ta
prăjită în sîngele meu,
Un cactus ce-aleargă desculţ mai mereu.

Mi-am luat pastilele dimineaţă,
ca să înţeleg lumea,
dar m-am îndrăgostit de tine,
Acum ţin fericirea nebună furată de lună de coadă
şi-o aduc acasă călare pe-o cometă grasă.

Evadarea V (În sfîrşit, acasă)

-Cioc! Cioc! se auziră două bătăi în poarta inimii.

-Intră, e deschis, i-am răspuns de undeva din spate. Nu m-am interesat cine e pentru că oricum avea să vină să mă caute. În plus, pe cei doi unicorni ce-mi păzeau poarta i-am trimis la ogoarele cu nectar să se adape. Deci, nu era nici un pericol. Însă surpriza a fost mare. Zăcută în dor atîta timp Oana mi-a intrat în inimă. O priveam: eu întins pe pat, ea în picioare în uşă, atît de hotărîtă şi de incitantă nu o văzusem niciodată. Era determinată să cucerească şi ultimul ventricul. În cele din urmă şi Bastilia a căzut, aşa că rebela cameră a inimii şi-a predat armele fără prea multă luptă. Celălalt ventricul şi atriile fuseseră cîştigate la o licitaţie de suflete. Nu au costat mult, doar indicatorul obligatoriu dreapta postat la o răscruce de vînturi dintr-o viaţă ce devenise anostă între timp.

Pînă la urmă s-a aşezat lîngă mine şi m-a sărutat. M-a mîngîiat, m-a privit în ochi şi mi-a spus cît de mult mă iubeşte. Nu a durat mult şi părul ei mi se tăvălea printre degete ca nişte zmeie ce gîdilă norii, iar pielea fină şi caramelizată se topea sub buzele mele. Declaraţii stîngace de dragoste, lumînări stinse şi umede, metaerotism extrem - ingredientele unei reţete nocturne complete. Apoi, am făcut dragoste.

P.S.: Acum totul e bine. Mi-am ferecat bine inima cu vreo trei poezii de dragoste care o ţin pe Oana închisă. Ea nu se plictiseşte niciodată. De la văruitul pereţilor acum a trecut la rebranding. Îmi decorează inima după ultimile tendinţe, undeva între futurist şi clasic, undeva între preiubire şi postiubire, undeva unde se poate naşte şi unde poate muri. De dragoste.

Despre fericire II

Am început să glumesc gîndindu-mă la mine, ceea ce nu glumeam odată. Semn că m-am maturizat. Am început să nu fac ceea ce faceam deja de mult, am început să nu pot ceea ce puteam de mult. Dar cînd e vorba de a dori, nu există limite. Nu doresc ceea ce doream, ci doresc mai mult din ceea ce am deja. Limita dorinţelor e infinită ca şi limita fericirii, de altfel. Îţi doreşti atîta timp cît eşti conştient că eşti capabil să oferi. Dacă nu eşti în stare de acest lucru, şi totuşi îţi doreşti mai mult, atunci, prietene, se cheamă că eşti un idiot.

Fericirea e o stare omniprezentă atîta timp cît ştii să o percepi. Ea are întotdeauna aceeaşi formă, aceeaşi materie, dar o percepem în grade diferite de intensitate. Senzaţia de la început nu o compari cu senzaţia de după, deşi per ansamblu, intensitatea este identică. Ceea ce comparăm noi însă sînt treptele. Astfel, după o dezamăgire, fericirea iniţială (să o numim F1) vine ca o stare de plutire, ca un flu-flu (cum ar spune o prietenă), cu fluturaşi albaştri în stomac, cu norişori albi-roşiatici şi moi, cu paf-paf-uri. Următoarea treaptă, pentru ca intensitatea trăirilor să se menţină aceeaşi, ar fi o fericire mai mare (o fericire secundară, F2), ceea ce, evident, nu există. Şi atunci te întrebi: ce s-a schimbat? de ce nu este totul ca la început? Răspunsul e simplu: nu s-a schimbat nimic, doar că nu mai percepi starea de fericire, pentru că te-ai confundat cu ea.

Semnele fericirii iniţiale (F1) apar, din cînd în cînd în cînd şi în F2, de foarte scurtă durată însă. Aşa te poţi verifica dacă eşti sau nu fericită. Emoţii şi trăiri mai puternice cînd te întreabă la telefon: ce faci Dragoste?, senzaţia că te scurgi cînd îţi şopteşte că te iubeşte, dorinţe alfaerotice ascunse (dorinţe erotice primordiale), nevoia de a fi permanent cu el.

Evadarea IV (Somnul)

Ochii pot fi un loc perfect pentru a te ascunde. Pleoapa te acoperă aproape în totalitate, din creştet pînă la glezne. Îţi rămîn dezvelite picioarele, mai bine zis o parte din călcîie. Asta aşa ca o poliţă de asigurare, că te poate salva cineva cînd îţi va fi prea rău. În rest, înoţi pe retină, căutînd cel mai bun loc pentru a privi telenovela sufletului tău. Ţi-ai dat seama, te-ai ascuns în ochii mei şi acum te priveşti cum dormi îndrăgostită.

- Arăt bine! Chiar îmi place de mine! îmi spui, trîntindu-mi un zîmbet satisfăcut.
- Esti modestă, îi răspund, lăsînd-o să se contemple. Partea fizică dormea. Întinsă. Ştii, ar trebui să vezi cum arăţi la mine în inimă. Ai un aer ciudat de incitant, iar plămînii nu rezistă şi te ţin mereu în braţe. Din dragoste. De asta am probleme cu respiraţia.
Atunci Oana m-a privit puţin şi a început să cînte.
Nu eram atent la ce-mi fluiera ea în pupilă, ci mai degrabă, am preferat să o privesc. E clar că patul cu dor dezleagă dorinţele. Alfaerotismul şi metaerotismul se contopesc şi mă transformă, din "îndrăgostit după tine" în "înnebunit după tine", din prieten în amant, din amant în iubit. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Şi asta doar pentru că aseară te priveam cum visezi.
Deodată, mi-am simţit retina zgîriată de parcă m-a fulgerat ceva. Cineva te-a prins de călcîi şi te-a tras din ochiul meu. Aaaaaaa, erai chiar tu, te-ai trezit şi îmi tot şopteşti că mă iubeşti.

Evadarea III (Patul cu dor)

În cele din urmă s-a hotărît şi a aterizat. Locul ales: undeva între suflet şi catifea. A făcut cîţiva paşi şi apoi a început să alerge. Mai repede. Tot mai repede. Trebuia să ajungă pînă se înserează. Nu ştia clar unde se îndreaptă, doar destinaţia finală: patul cu dor. Toate semnele îi indicau că e aproape: cărarea devenise tot cunoscută, parcă mai fusese pe aici odată, frunzele erau fluturate de o briză multicoloră, dulce la gust, iar statuile de pe marginea drumului întindeau alergătorilor pahare cu nectar ca şi cum s-ar fi apropiat de finişul unui maraton; pînă şi soarele, aproape răpus, se transformase din disc în săgeată arătîndu-i drumul.

Patul cu dor era, de fapt, o legendă. Nimeni nu-l descoperise încă, nimeni nu-l văzuse încă. Era un fel de fîntînă a dorinţelor, a dorinţelor alfaerotice şi metaerotice. Se spune că nu are o formă fizică concretă, însă atunci cind ajungi la el îţi dai, cu siguranţă, seama.
Aproape epuizată, Oana, se agăţă de cele două porţi imense din fier forjat şi se scurse apoi, pe o piatră din apropierea lor. Soarele apusese deja, iar ea nu reuşise să ajungă la destinaţie. Amărîtă şi plină de glod îşi rememorează viaţa. Depărtata familie, primul sărut, certurile cu iubiţii, prima noapte în doi, plimbările prin ploaie, totul îi trecea prin faţa ochilor, ca şi cum şi-ar scrie biografia, ca şi cum şi-ar da ultima suflare. Nimic părea că nu se mai poate schimba, doar că, deodată, rămase îndorată.

Excursie romantică în sufletul Marei

Submarinul galben cu care mă deplasam spre centrul Marei s-a scufundat. Pînă la destinaţie mai era de mers cam vreo două ore, asta la o viteză medie calculată de 35 de gînduri pe secundă. Nu-mi rămîne acum decît varianta închirierii unui nerv (o soluţie neviabilă, deoarece nervii Marei sînt prea nărăvaşi şi de fiecare dată cînd am încercat m-am trezit cu mintea julită, năucit şi plin de glod) sau aceea a călătoriei de-a lungul tuburilor cu vise, care împînzeau tot orizontul. Mi-am luat ca busolă un tablou în mişcare virtuală, pictat în racourci, înfăţişînd o pendulă perpetuum mobile, ce îmi arată în permanenţă cele trei puncte cardinale ale Marei: minte, inimă şi suflet. Întotdeauna înainte, eventual la stînga sau dreapta, dar niciodată înapoi.
Tuburile cu vise erau nişte conducte, asemeni vaselor de sînge, ce circulau în dublu sens. Nu-mi amintesc să fi văzut vreun indicator, însă pendula îmi indica fără probleme drumul. Primul popas l-am făcut după nici cîţiva paşi. Îmi intrase deja în picior o idee rătăcită de-a Marei. M-am uitat atent la ea şi am recunoscut-o imediat. Era aceea în care se gîndea că ar fi bine să se despartă de mine. Am luat-o şi am sfărmat-o în cît mai multe bucăţi, şi le-am împrăştiat pe drum, asta aşa să fiu sigur că nu o mai găseşte niciodată.
Mi-am continuat drumul, uşor şchiopătînd, pînă cînd într-un tîrziu m-am rezemat de copacul aspiraţiilor. Oboseala mă dovedise. Nu i-am mai făcut faţă. Nici nu mi-am dat seama cînd am adormit. Nici nu ştiu dacă m-am mai trezit. Totul e ciudat. Parcă şi acum visez că scriu într-un blog referitor la fericire, despre o excursie romantică în sufletul Marei.