Excursie romantică în sufletul Marei

Submarinul galben cu care mă deplasam spre centrul Marei s-a scufundat. Pînă la destinaţie mai era de mers cam vreo două ore, asta la o viteză medie calculată de 35 de gînduri pe secundă. Nu-mi rămîne acum decît varianta închirierii unui nerv (o soluţie neviabilă, deoarece nervii Marei sînt prea nărăvaşi şi de fiecare dată cînd am încercat m-am trezit cu mintea julită, năucit şi plin de glod) sau aceea a călătoriei de-a lungul tuburilor cu vise, care împînzeau tot orizontul. Mi-am luat ca busolă un tablou în mişcare virtuală, pictat în racourci, înfăţişînd o pendulă perpetuum mobile, ce îmi arată în permanenţă cele trei puncte cardinale ale Marei: minte, inimă şi suflet. Întotdeauna înainte, eventual la stînga sau dreapta, dar niciodată înapoi.
Tuburile cu vise erau nişte conducte, asemeni vaselor de sînge, ce circulau în dublu sens. Nu-mi amintesc să fi văzut vreun indicator, însă pendula îmi indica fără probleme drumul. Primul popas l-am făcut după nici cîţiva paşi. Îmi intrase deja în picior o idee rătăcită de-a Marei. M-am uitat atent la ea şi am recunoscut-o imediat. Era aceea în care se gîndea că ar fi bine să se despartă de mine. Am luat-o şi am sfărmat-o în cît mai multe bucăţi, şi le-am împrăştiat pe drum, asta aşa să fiu sigur că nu o mai găseşte niciodată.
Mi-am continuat drumul, uşor şchiopătînd, pînă cînd într-un tîrziu m-am rezemat de copacul aspiraţiilor. Oboseala mă dovedise. Nu i-am mai făcut faţă. Nici nu mi-am dat seama cînd am adormit. Nici nu ştiu dacă m-am mai trezit. Totul e ciudat. Parcă şi acum visez că scriu într-un blog referitor la fericire, despre o excursie romantică în sufletul Marei.