Evadarea III (Patul cu dor)

În cele din urmă s-a hotărît şi a aterizat. Locul ales: undeva între suflet şi catifea. A făcut cîţiva paşi şi apoi a început să alerge. Mai repede. Tot mai repede. Trebuia să ajungă pînă se înserează. Nu ştia clar unde se îndreaptă, doar destinaţia finală: patul cu dor. Toate semnele îi indicau că e aproape: cărarea devenise tot cunoscută, parcă mai fusese pe aici odată, frunzele erau fluturate de o briză multicoloră, dulce la gust, iar statuile de pe marginea drumului întindeau alergătorilor pahare cu nectar ca şi cum s-ar fi apropiat de finişul unui maraton; pînă şi soarele, aproape răpus, se transformase din disc în săgeată arătîndu-i drumul.

Patul cu dor era, de fapt, o legendă. Nimeni nu-l descoperise încă, nimeni nu-l văzuse încă. Era un fel de fîntînă a dorinţelor, a dorinţelor alfaerotice şi metaerotice. Se spune că nu are o formă fizică concretă, însă atunci cind ajungi la el îţi dai, cu siguranţă, seama.
Aproape epuizată, Oana, se agăţă de cele două porţi imense din fier forjat şi se scurse apoi, pe o piatră din apropierea lor. Soarele apusese deja, iar ea nu reuşise să ajungă la destinaţie. Amărîtă şi plină de glod îşi rememorează viaţa. Depărtata familie, primul sărut, certurile cu iubiţii, prima noapte în doi, plimbările prin ploaie, totul îi trecea prin faţa ochilor, ca şi cum şi-ar scrie biografia, ca şi cum şi-ar da ultima suflare. Nimic părea că nu se mai poate schimba, doar că, deodată, rămase îndorată.